Sunt părinte într-un sistem bolnav, al lecțiilor de „parenting” predate online și, în același timp, copilul ale cărui răni au infectat spațiul adultului de azi. Să fii părinte înseamnă să ai un cod de bare, să treci prin scanere invizibile la colț de priviri străine, grădinițe, parcuri. Să porți o etichetă de neputință în suflet.
Cum să predai o lecție unor făpturi care abia s-au născut împreună: copilul, mama și tata? Iubirea e agramată.
Citești cartea pântecului timp de nouă luni și, când vine copilul în brațele tale, corpul nu mai ascultă de nicio literă. Fiecare respirație e o lecție la nivelul celor 7 simțuri.
Cărțile îți spun oare că vârsta biologică a copilului nu oprește nașterea ta ca părinte? Nici pământul tras peste ceasul matern nu oprește această lecție a învățării...
Știu, sunt o schiță maternă, ai ales să te naști din mine fără să îmi faci retușuri. Ce face o făptură așa fragilă în sângele meu brutal? Singură aveam de învățat lecții simple, acum mi-e inima plină de stângăcii.
Dimineața, când te strâng în brațe, mi-e teamă că aș putea să-ți clatin soarele. Să nu-ți prind prea tare hăinuțele viselor în cârligele incapacităților mele.
Sper ca în ghiozdanul de la școală să nu pui oboseala manualelor mele de corecție: cearta, neînțelegerile, durerea mea de a nu te putea iubi perfect. Păstrează caietele cu numere care abia învață matematica vieții, literele cu care ți-ai scris numele pentru prima dată.
Mi-e frică să nu-ți fie dojenite prea tare desenele de pe pereți, să nu desenezi doar cu alb sau negru curcubeul mai târziu în viață. Ia în ghiozdan toate culorile, lasă-mi mie roșul să-mi corectez sângele din inimă, la o ceașcă de cafea amestecată cu liniște. Ia cu tine imaginația, copilăria, fericirea și momentele în care ai încăput în mine ca într-o bulă de săpun.
Zâmbește, o nouă zi a încăput în ghiozdanul tău.
Te aștept acasă, cu genunchii juliți peste care să pun plasturi cu desene ce povestesc că rănile pot fi vindecate astăzi altfel. Nu sunt mama din cărți, sunt plină de încercări de iubire.