Plouă monoton,
picurii gri
fac exerciții de ocolire a obstacolelor,
oameni mărunți se ascund sub treptele prea înalte pentru ora atât de târzie
și tristă
și atât de înfrigurată de
ziua intrată la apă!

Un domn se grăbește,
îi dau spațiu
să mă depășească odată cu gândul
pe care l-am ocolit când
tocmai mă întâmpina
precum farmacia deschisă non-stop.

Câinele strâns prea tare în lanțul
unei doamne
mă imploră prin ochii pierduți
să-l scap din mâna zbârcită
ca brațul unui pom învins
de arșiță.

Pe lângă suflet îmi trec
precum fluturii
silabele unui poem neadormit,
îl simt cum vrea să-și decojească instinctele
să-și lase semnele citite pentru
cineva cunoscut
iar inima anunță că-i seara lacrimilor
când ploaia se întoarce la mine
și plânge încet,
monoton,
plouă în sufletul meu.