Regula fundamentală a tuturor jocurilor, ultima dintre ele, credem că presupune a scoate adversarul din joc. A-l nimici. A-l desființa. A-l șterge definitiv din calea pe care înaintezi.
Cu toate acestea, jocul, care este fundamentat pe reguli, afirmă că cel care îl joacă este o parte a sa. Altfel spus, cel care acceptă regulile jocului, ca parte a lui, dacă este desființat, anulează atât jocul cât și regulile sale în integritatea lor.
Ca atare, toate regulile jocului nu sunt concepute pentru a desființa jocul în sine, ci pentru a îl menține în dinamica în care se desfășoară și ca expresie a ontologiilor sale. Și aceasta pentru că, dacă orice fel de joc ar avea ca scop final eliminarea celor care îl joacă, atunci și-ar anula natura ludică ce îl caracterizează, care îi conferă identitatea.
În realitate, fiecare joc este o competiție. Cei care concurează aici intră într-un război pe care îl câștigă datorită respectării regulilor dinainte stabilite. Fiecare luptă în care intră și o câștigă nu este un câștig în sine, ci un mod de a învăț să nu murim. Atât cei care îl joacă, cât și cei care privesc din tribune desfășurarea sa.
Asumarea jocului este ambivalentă în acest orizont interpretativ. Și aceasta pentru că deși fiecare etapă presupune câștigarea și eliminarea adversarilor, în sine evoluția jocului este alcătuită atât din învingători cât și din învinși, dar, mai presus de atât, de cei care învață regulile jocului fără a-l juca. De cei care concurează prin participare fără a își asuma responsabilitățile regulilor.
Jocul, ca fenomen, nu este despre cei care îl joacă, ci despre cei care urmăresc desfășurarea lui. Este un spectacol care are nevoie, pentru a deveni reprezentarea unor idei, mesaje, noțiuni sau concepte, atât de actori cât și de spectatori. Un cenaclu, o scenă, un stadion, o lume, un univers, o eternitate, un piedestal, o piațetă, un altar, o agora, un mormânt sau o înviere... Rama în care este încadrată imaginea pe care ochii sunt făcuți să o admire.