Principala caracteristică a experienței umane, de orice fel, constă în faptul că devine tot mai experimentată cu cât îmbătrânește. De aceea trebuie să reanalizăm valoarea experienței tinere comparând-o cu valoarea experienței îmbătrânite, deoarece o experiență incipientă, spre exemplu, tinde prin natura ei experimentală să îmbătrânească, iar, în acest proces de maturizare, cu toate că dobândește un fel de sofianism iconic prin raportarea ei la bogatul trecut fenomenologic, în sine, cu cât acumulează mai multă experiență devine, datorită bogăției de greutate pe care o poartă în sine, o victimă atunci când concurează cu o experiență tânără și, ca atare, săracă dar avidă în sine de îmbogățire ontologică.
Sintetizând, valoarea experienței umane depinde atât de exegeza spațiului uman pe care îl sondează, cât și de felul în care este percepută de-a lungul acestuia ca timp, în sensul că timpul înseamnă trecere, iar trecerea devenirea într-o nouă stare a unei stări precedente.
Prin urmare, experiența umană este expresia unei admirații față de cum toate bogățiile lumii în care trăim sunt cucerite de cei care încă nu le au, dar care își imaginează, adică simt că le pot avea.