Sunt răni care nu se vindecă niciodată. Eu sunt copilul cu păr roșcat și ochi albaștri, iar el era tatăl meu, cu păr cărunt și privire caldă, adâncă, în care încăpea o lume întreagă.

În viață trăim multe sfârșituri. Unele sunt tăcute, altele zguduie tot ce credeam că este stabil. Dar cele mai grele sunt cele ale oamenilor care ne-au fost aproape de suflet, atât de aproape încât simțeam că fără ei nu putem exista.

Pe 4 decembrie 2000, tatăl meu a plecat la Ceruri. Nu a fost doar o plecare. A fost ca și cum cineva ar fi smuls o parte din mine și ar fi dus-o într-un loc unde nu o mai puteam atinge. Îmi amintesc acea zi ca pe o zi fara soare, întunecată în ceață.

Tatăl meu nu era doar tatăl meu. Era Profesorul meu. Cel mai bun. Omul care mi-a pus în brațe cărți scrise cu litere de aur, cărți care nu erau doar cuvinte, ci semințe. Ele au crescut în mine, au prins rădăcini adânci, mi-au modelat gândirea, sufletul, felul în care vedeam lumea.

Dar dincolo de toate acestea, era prietenul meu, tovarășul meu de pescuit.

Mergeam la lac în zilele cu soare. Îmi spunea mereu că trebuie să pescuim când lumina este blândă, când vântul abia atinge apa și când sufletul e liniștit. „Pentru că, Aline,” îmi spunea el, „peștele simte sufletul omului.”

Pe malul lacului, sub o salcie plângătoare, ne așezam unul lângă altul. Orele treceau fără să le simțim. Uneori nu vorbeam deloc. Alteori vorbeam despre tot: despre viață, despre oameni, despre cer.

Noaptea, când liniștea devenea mai adâncă, ridicam privirea și vedeam stelele. Lumina lor era blândă, aproape vie. Atunci simțeam că lumea nu este doar ceea ce vedem.

Și acum îi aud vocea:

„Aline, tu mai vezi pluta?”

Zâmbesc printre lacrimi de fiecare dată când îmi amintesc.

„Tată, pluta mea nu mai merge pe apă... merge printre stele și te caută mereu.”

Tatăl meu era un om rar. Un om cu o bogăție sufletească pe care nu o întâlnești des. Avea o lumină în el. O lumină caldă, liniștitoare, care te făcea să crezi că totul va fi bine, indiferent de cât de greu ar fi fost.

Unii spuneau că a murit. Dar eu nu înțelegeam. Cum putea să moară cineva care încă trăia atât de viu în mine?

Într-o zi, printre lacrimi, am simțit ceva. Ca o căldură. Ca o lumină care mi-a netezit fruntea și mi-a liniștit sufletul.

Și atunci am auzit vocea lui:

„Nu, tăticule, nu am murit. Am plecat în Împărăția Cerurilor. M-am dus să-ți aduc cea mai frumoasă stea, ca să-ți lumineze drumul când întunericul va fi cel mai greu.”

Am închis ochii și am simțit că este acolo.

„Așa e, tată... pentru mine ești nemuritor.”

Lacul la care mergeam nu era niciodată la fel. Uneori era liniștit, ca o oglindă. Puteai vedea în el nu doar cerul, ci și adâncul propriului suflet. Alteori era agitat, cu valuri care se loveau de mal, de parcă ceva din adâncuri voia să iasă la suprafață.

Așa eram și noi. Uneori liniștiți, alteori frământați.

Trecătorii se uitau la noi și zâmbeau. Unii ne întrebau, ușor ironic:

„Mușcă ceva?”

Nu răspundeam sau dacă răspundeam, zâmbeam.

Ce să muște?

Trestiile noastre nu prindeau pește. Ele se legănau în vânt, așteptând altceva, poate un gând, poate o amintire, poate o clipă de liniște.

Plasa noastră avea ochiuri prea mari pentru pești. În ea nu se prindea nimic din lumea aceasta. În ea se prindeau doar lucruri care nu pot fi văzute: timpul, amintirile, veșnicia.

Anii au trecut. Dar lacul a rămas. Salcia a rămas. Stelele au rămas.

Și el... într-un fel pe care nu-l pot explica, a rămas și el.

De fiecare dată când privesc cerul, caut o stea anume. Nu știu dacă este cea pe care mi-a promis-o. Dar îmi place să cred că da.

Pentru că unele promisiuni nu se uită.

Iubire veșnică, tată!