Zilele trecute am reusit sa termin de citit o carte (momentan nu ii voi divulga numele), un volum de 1.000 de pagini, ocazie cu care am reusit sa mai trag o concluzie. Nu orice opera literara vadit schioapa a fost conceputa de catre autor pentru a fi dreapta si impecabila. In cartea de care va spuneam, exista poezie la inceputul si la sfarsitul ei mijlocul fiind totalmente atipic, dur, scrasnic, sacadat. Nicaieri pe parcursul cartii nu te mai intalnesti cu postmodernismul scriiturii de la inceput si nici cu melancolia finalului, iar toate acestea, daca tragem linie dau o forma rotunda, cu atat mai speciala cu cat intentia autorului fusese de a scoate in evidenta substituirea discursului poetic in favoarea conjuncturalului. Astfel de gaselnite merg in proza, in poemul liric insa niciodata.

Recent am intalnit pe www.poezie.ro un termen care m-a surprins: Poezie Urbana. Ma gandesc si acum cu ce se mananca treaba asta. Adica sa inteleg ca aici ponderea tramvaielor, a femeilor de strada de lux si a internetului este covarsitoare in comparatie cu poezia rurala? Adica daca eu scriu acum o palada sau o pastorala ea este obligatoriu poezie rurala si invers, daca scriu cu ceva neologisme aceasta devine poezie urbana? Raman la parerea ca poezia urbana este minunata dar lipseste cu desavarsire! Radu Haraga, poet cu putine ‘opere’ pe acest site este subiectul forfecarii de azi. Ultimul sau poem se intituleaza ’Patrula din zori’ subintitulat (Poezie urbana). Dupa o prima lectura raman cu realismul incipit si cu o greseala flagranta de limba romana:
’ fiecare dintre pomenile făcute cu aparenta dărnicie
a celui care procentul din venituri nu-i spune nimic,’
Autorul nu a auzit de accord! A celui caruia procentul….
As fi putut da cu usurinta vina pe secretara, doar ca intregul poem palpita intre “viata e o curva si guvernele ne sug seva” si “Doamne, vino Doamne sa vezi ce-a mai ramas din oameni” asa ca mai bine ma abtin. Ce decoruri poti adapta pe un astfel de discurs, decat o locatie proletara:
’ Fiecare ditnre miile de fumuri inhalate cu nesaț,
fiecare dintre cafelele fără zaț
se repetă impecabil aici, pe strada principală
unde micul dejun miroase a coală
albă pe care bucătarii și chelnerii și impecabil
aranjații și pomădații oameni de afaceri
cu șorțurile și servietele lor zgariate,
se consumă în tăcere, ceai și lapte și miere’
Dupa atata obida, autorul nu ar mai fi trebuit sa faca nici un efort redundant prin excelenta de a ne defini starea sa apriga; cand insa se implica, lucrurile cad in ridicol:
’ Numai eu merg măsurat printre ei
nimeni nu mă aude deși vocea-mi se înalță non-stop
și coboară printre ei, botezându-i
cu acordurile ei minunate,
numai unul încearcă să le arate
că trebuie să meargă și în altă parte
decât la serviciile lor savante.’
Ambiguitate totala, proletcultism clasic si cateva neologisme ca nuca in perete, cam asa poate fi definit acest rateu literar, acest manifest social pe care daca l-ar fi citit cu siguranta Filimon Sarbu si-ar fi indepartat mana de pe sirena.

’Fara tine’ este de aceasta data un psalm, dar, atentie, avem de-a face cu un psalm URBAN. Cu alte cuvinte, regasim urbea:
’ Peste tot, în baruri, cafenele și restaurante,
în supermarketurile pline de reclame delirante,
între roțile de tren și cele de montagne russe’
Poeticul este justificat cu mare zgarcenie, din pacate chiar in aceste conditii autorul are mari probleme de comunicare, pretandu-se la niste aratari care dupa parerea sa sunt indiscutabil tropi, dar care dupa mine creeaza confuzie, iar daca nu, cu siguranta hilaritate:
’ dar mi-a lipsit întotdeauna din palmă
felul în care, de mână ținându-mă,
îmi ștergeai orice rană’
Ma gandesc la poetii pretentiosi si ajung la concluzia ca 98% din ei sunt prozatori si 2% Nichita Stanescu si Cavafis. Vasile Voiculescu a dat rateu ca poet, la fel si George Calinescu, tocmai fiindca elitismul, exprimarile alambicate distrug cursivitatea unui anumit lirism pe care il asteptam cu totii de la un poem. Din paragraful de mai sus nu pot decat sa trag concluzia ca:
mai sunt oameni carora le lipseste din palma FELUL…

’Amintiri rebele’ este un poem de cosmar in adevaratul sens al cuvantului, atat prin atmosfera cat si prin maniera in care este prezentat.
’ într-o noapte trezesc după miez setea-mi între ceașafuri imaculate
scotocesc,
într-o noapte mă ridic în capul oaselor care trosnind vor saluta
liniștea din cameră pe care doar mașinile întârziate o mai sfâșie,
într-o noapte la o ușă străină sunt și ciocănesc discret, poc poc
răsună degetele mele în visul celui care doarme atât de adânc scufundat
în sfânta împărtășanie,

doar un tunet discret îmi trebuie, de-mi va fi trimis
după miezul nopții să-mi fie trimis,
nici-un somn oricât de adânc nu rezistă acestui zgomot infernal
de ploaie care se apropie în nori închisă,

într-o noapte de primăvară norii se odihnesc deasupra camerei mele
paralelipipedice și încearcă să îi imite forma inutilă,
din vaietul lor neputincios se nasc picăturile care acum răpăie pe tabla oțelită,
apoi enervați un tunet slobozesc,

într-o noapte doar în pijamale aruncat în regatul de nedescris al insomniei
mă ridic din pat, mă încalț, cobor scările,
merg pe jos câțiva kilometri când la deal când la vale
pe asfaltul care odihnit după zi sforăie

într-o noapte unde merg așa drept și concentrat mă întreabă patrulele
nu le răspund căci încă nu a venit ora de trezire, iar ei
mirosind a frică mă lasă să merg mai departe căci în ochii mei goliți
au citit că acolo unde merg eu ei nu mă pot urma,

într-o noapte intru pe poarta vechiului cimitir, iau sapa și adânc
dezgrop în colțul acela zidit cu ciment și pământ și indicatoare
de “stați deoparte” ce demult trebuia să readuc,
copacii fără frunze se îndoaie unul spre altul, deasupra mea
pe măsură ce sap mai adânc și nu mai dau de apă

într-o noapte am găsit monumentul acela de două coloane,
curățat de pământ l-am lăsat, umbrit de copaci l-am părăsit,
într-o noapte de primăvară am revenit în patul meu și am dormit adânc
până când ceasul deșteptător mi-a șters toate senzațiile ultimelor ore’
Am redat intregul text pentru a nu exista nici un dubiu cand spun ca acesta este probabil cel mai nereusit poem pe care l-am citit in ultima vreme. Nu vorbesc acum despre cele puerile, despre cautari, ci despre un poem a carui siguranta de sine il face cu mult mai ridicol decat ar crede autorul. Sa spunem ca e vorba despre un discurs modern. Bine, bine, dar ce cauta in acest caz inversiunile? Ce cauta viciile de punctuatie, indicatiile regizorale (cata vreme in alte locuri exista) asa ca ma intreb daca autorul realizeaza cat de jenant se citeste acest vers la prima mana:
’ într-o noapte unde merg așa drept și concentrat mă întreabă patrulele’
Parerea mea stricta si personala este ca un poem trebuie sa te invite sa il citesti a doua oara, nu sa iti impuna acest lucru. Citeste, ba, boule, inca o data ca pe urma spui ca scriu prost. Departe de mine acest gand, Doamne iarta-ma! Radu Haraga nici macar nu scrie, cine spune ca dicteul automat ar fi mare artifact… Cat despre ideea poemului: claustrare si spaima de tot si de toate si un final pe masura:
’ într-o noapte de primăvară am revenit în patul meu și am dormit adânc
până când ceasul deșteptător mi-a șters toate senzațiile ultimelor ore’
Cu alte cuvinte, bucurati-va, voi ati aflat lucruri pe care nici macar eu nu mi le amintesc. Mare castig.

’A ars poetica’ este una dintre acele ‘chestii’ care imi trezesc repulsia. Nu neaparat datorita titlului, deloc sustinut de versurile in sine ci datorita faptului ca aici si-au dat intalnire toate viciile poetice de pana acum. Intr-adevar, acesta este un poem greu, ca un balast. La inceput le maturai sub covor, pe urma le carai la ghena, dar cand s-au adunat atatea gunoaie, ce Dumnezeu sa mai faci cu ele.
’ Căci norii aceia care se învârt
deasupra capetelor goale din mulțime,
visele acelea pierdute între fâlfâiturile de aripi
ale necuvântătoarelor dar fericitelor zburătoare

pot să dezvăluie, într-o singură rotație a pelerinei
(ascunzând cadourile mult prea așteptate)
tortul cu gust de iarbă crudă, cu aburi molcomi
și adieri molatice, primăvăratice,

pot să îmi spună că in palma mea
e cordul deschis și accesibil,
șoapta inamovibilă care
îți încălzește urechea internă,

pot să mă cheme ademenitor
în seara limpede ca un pahar de Chianti
pe marginea buzelor ei pârguite,

pot să-mi ceară să plec a doua zi, la două
strigăte de cocoș matinal
în marșul nesilit dar totuși susținut,

pot să-mi spună ce mă așteaptă acolo,
la capătul potecii care s-a culcat aseară
pe pragul meu insuportabil de solid:

esența dulce, îmbătătoare
a rugului pe care
am lăsat cândva și euri, și paloare.’

Aici si-au dat intalnire truisme caraghioase:
’ fâlfâiturile de aripi
ale necuvântătoarelor dar fericitelor zburătoare’
- contrapunerea aceasta trebuie sa ne trimita cu gandul la faptul ca in general necuvantatoarele sunt nefericite

si expresiile bombastice:
’ șoapta inamovibilă,

în marșul nesilit dar totuși susținut,

pe pragul meu insuportabil de solid,

esența dulce, îmbătătoare’

Finalul este din nou fortat, un soi de: ‘hai domne’ dupa atata vorbarie sa zic de fapt despre ce era vorba.

Deja, cu rabdarea intinsa la maxim ma hotarasc sa citesc un ultim poem al acestui autor: ’Ispita vazuta din spate’.
Sunt dintre aceia care-ntr-o vitrină
plină cu spoturi și muzică divină
nasul mi-l lipesc, de sticla rece, prăfuită,
sorb cu ochii vinul de dincolo,

Lichidul acela dintre mărfuri, care
când me legăn într-o parte sau în alta
mă imită,

Mâna mi-o întind fără să vreau, dorință pură,
sete de-a avea un lucru care nu se fură,
care nici nici nevoie nu e, nici măcar de dar,
e doar o valoare pusă colo, în zadar

și un preț absurd de mare pentru ora asta
care mă-nconjoară în amurg și-mi spune
“și cu asta – basta.”

Omul e trist, nu are bani si i se ofera bietului muritor de rand numai spatele. Nu ca ar fi rau, doar ca uneori se poate intampla sa dai peste un spate nepotrivit, atat anatomic vorbind cat si social. Exprimari subrede rau ma fac sa ma iau cu mainile de cap. Cum Dumnezeu e sa iti lipesti nasul in ceva?
’Sunt dintre aceia care-ntr-o vitrină
plină cu spoturi și muzică divină
nasul mi-l lipesc, de sticla rece, prăfuită’
Stati sa ma corectez. Imi lipesc nasul in ceva, de ceva. Aleluia, aleluia.

Aflu apoi ca lichidul din vitrina este dintre marfuri, si asta probabil pentru ca este un lichid mimetic. In strofa a treia apocalipsa este la ea acasa. Ma rog, daca nu chiar acasa la ea, cu siguranta la mama ei.
’ Mâna mi-o întind fără să vreau, dorință pură,
sete de-a avea un lucru care nu se fură,
care nici nici nevoie nu e, nici măcar de dar,
e doar o valoare pusă colo, în zadar’
Aceeasi lapidaritate nu ne lasa sa pricepem ce ascunzisuri tainuieste autorul. Este foarte posibil ca acesta sa stie multe, din pacate, nu avem acces la toate acestea ca urmare a modului ‘inteligent’ de a le incifra. Dupa Nostradamus permiteti-mi sa il anexez pe marele, eternul, semetul, sclipitorul Radu Haraga, urban de felul lui chiar si cand vorbeste despre peisaje. De ce nu se fura un lucru, domnule Haraga? Sa zicem ca ignor ritmul sacadat, de carusel realizat cu ajutorul repetitiei “nici nici” dar ce ma fac cu “care nici nevoie nu e”? Care este intelesul ascuns al acestui comunicat de mare importanta pentru tara?

La “si cu asta-basta” colapsul si-a stins tigara pe F-lock si am inteles ca daca mai trec prea curand pe aici sunt pierdut pentru posteritate.

Adio, stimate domn, gasiti totusi o solutie sa scoateti gunoiul, vin calduri mari!

Plus si minus
Plus
- are un DEX la indemana,
- are o sete de enciclopedist,
- nu e snob, chiar daca scrie urban, pe ici-colo gasim si ceva campestru.

Minus
- nu scrie nici proza si nici lucrari stiintifice cu ajutorul DEX-ului,
- setea sa de enciclopedist nu il ajuta prea mult, uita pana la zi,
- este un neinteles, uneori chiar si pentru el insusi, iar de cele mai multe ori nu comunica nimic.