Cine muncește nu are vreme
să-și numere umbrele pe zid,
își lasă pașii în betonul zilei
și merge mai departe, grăbit.

Cine ridică poduri și răspunsuri,
cine repară ce alții-au uitat,
rareori apare-n lumină,
deși din munca lui s-a clădit sat.

La masa mare a laudelor,
de multe ori ajunge cel târziu;
a fost ocupat să țină lumea dreaptă,
când alții vorbeau despre pustiu.

Iar cine n-are lanțuri de sarcini,
cine plutește liber prin decor,
găsește timp să urce trepte,
să fie văzut, ascultat, sau chiar domnitor.

Dar viața știe o măsură veche,
pe care zgomotul n-o poate schimba:
nu scaunul înalt dă greutate omului,
ci urma pe care-o lasă în urma sa.

Și poate că adevărații lideri
nu sunt cei ce stau mereu în față,
ci cei care, muncind fără răgaz,
țin aprinsă lumina într-o piață.

Căci cine muncește poate nu e văzut,
iar cine e liber poate ajunge șef,
dar timpul, judecător tăcut,
îi așază pe toți în același drept.