O, blând părinte cu a frunții rază,
Anatolie, sfânt și neclintit,
Tu, ce veghezi din ceruri cu o pază,
De stea ce n-a murit și n-a slăbit.
Tu, ce-ai păzit credința cea curată,
În vremi de vifor, ură și eres,
Și-n sinod sfânt ai ars a răului roată,
Cu harul tău, cu mâna-n semnul celest.
Ascultă azi a noastră rugăciune,
Din țara de la margini de pământ,
Și-adună-n suflet mila ce se-adună,
Când omul plânge, dar nu scoate un cuvânt.

Tu ai păstorit cu minte liniștită,
Cu ochii plini de slova lui Hristos,
Și-ai fost în turmă flacără smerită,
Când lupul se-nvelea în chip frumos.
Adu și nouă Duh de rugăciune,
Curajul tău, răbdarea din cuvânt,
Ca să trăim în taina cea de lume,
Fără să ne clintim de pe pământ.
Ne scapă, sfinte, de gânduri rătăcite,
De amăgiri și patimi în nevoi,
Fă-ne credința vie și-mplinită,
În casa noastră, între frați și ploi.

Iar când va fi sfârșitul și tăcerea,
Să ne întâmpini blând, cu pasul lin,
Și să ne duci, în sus, spre Înviere,
Prin mila Celui Veșnic și Divin.
O, Sfinte, ce-ai luptat cu-nțelepciune,
Și-ai pus hotar minciunii de-nceput,
Tu știi că-n lume azi cu greu se spune,
Ce-i drept și viu, și ce-i în întuneric mut.
Aprinde-ne în inimă făclia,
Cuvântului ce naște-n duh curat,
Să nu pierim sub valul și urgia,
Ce-nșală lumea cu chip luminat.

Tu, care-ai fost păstor în vremi de ciumă,
Când erezii rodeau ca spini pe câmp,
Veghează-ne și azi, când grea cutumă,
Se-nalță-n loc de Evanghel și Duh Sfânt.
Dă-ne puterea unei tăceri drepte,
Când vorba multă strică orice drum,
Și-n mintea noastră, sfinte, tu deșteaptă,
Credința celor simpli, fără fum.
Tu n-ai purtat coroană de mărire,
Ci ai slujit cu sufletul smerit,
De aceea-ți cerem: pune mijlocire
La Tronul Celui ce ne-a mântuit.

Să ne cuprindă mila nesfârșită
A Celui ce-a murit pe lemn străpuns —
Și tu, Anatolie, fă-ne rugă prăvălită,
În fața Domnului, cu pas supus.
Și-atunci când clipele ni se vor sfârși,
Iar moartea va veni, blând sau cu ger,
Să ne întâmpini, sfântule, ca păstorii
Ce-și duc oile-n Raiul cel etern.

Amin!

( 2025, 03 iulie )