Acum, când privirile tuturor alunecă lin pe ecrane
ca sania pe gheață
și liniștea dintre noi se traduce tot mai evident prin distanță
(astronomică; deși încă mâncăm împreună la 18:45)
pe sub epiderma mea încep să crească,
iubito,
n-o să-ți vină să crezi
solzi!

Solzi lucii, sidefii, de o aspră
(o al naibii de aspră)
memorie,
foșnind lent sub piele ca niște coji uscate
ca ambalajele de biscuiți desfăcute noaptea pe ascuns
(— memoria, draga mea, nu dispare;
— la cum spui tu, se pare că la tine face mătreață.
am tăcut, privind cum algoritmul îmi recomandă
trei tigăi,
plus o pereche de șosete terapeutice).

De câteva luni creierul mă terorizează
e parcat pe o singură strofă
— o strofă dintr-un poem publicat
cândva
în România literară — nu mă-ntreba, nu mai țin minte poetul, anul, contextul,
nimic,

ci doar o fărâmă compactă și rece,
o osie ruginită,
un dinte de aur rămas în gura unui potop
tehnologic
(cum spuneam — patru versuri).

Uneori, chestia asta îmi fracturează somnul ca o rangă.

Simt cum se zbate și mă strânge de gât,
bătându-mi un ritm ciudat direct pe trahee.

Alteori, își saltă râtul din murdărie clipește des și mă spionează. Iar dedesubt,
foarte adânc, ceva continuă să pâlpâie,
ca și cum moartea-mi însăși
prea-plictisită de atâta perfecțiune
ar încerca și
(doamne-iartă!)
n-ar fi în stare să își aducă aminte mai mult decât:

„cineva îmi retează întotdeauna cuvântul
cineva mă întemnițează-n cuvânt
cugetul meu umilamănuntul
pipăie crucea de sub pământ”.