Pe când nu era încă nici ființă, nici neființă,
Nici zbor de gând, nici umbră de cuvânt,
Plutea în sineși taina fără știință
A tot ce va fi fost ori nu va fi nicicând.

Nici timp nu curgea încă în nemărginire,
Nici spațiul nu-și deschise-al său hotar,
Ci doar o adormită, mută devenire
Țesea din sine veșnicul tipar.

Și-n acel adânc, mai adânc ca orice gândire,
Zăcea scânteia fără chip și nume,
Ce-avea să nască-n clipe de zidire
Și om, și dor, și rătăcire-n lume.

Atunci, din haos, fără voie și chemare,
Se frânse liniștea în mii de sori,
Și se ivi lumina ca o mare
Ce-și poartă-n valuri nașteri și fiori.

Din ea se rupse omul – slabă umbră,
Cu doruri mari și cu puteri puține,
Purtând în piept o tainică penumbră
A ceea ce-a fost tot și nu mai ține.

El caută în stele începutul,
Și-n pulberi vrea să-și afle rostul său,
Dar poartă-n sine însuși absolutul
Și-l pierde-n visul lumii, tot mereu.

Se-nalță gândul lui spre depărtare,
Spre ceruri reci, spre margini de nimic,
Dar cade iar, în propria-i uitare,
Rob al clipei, veșnic ucenic.

Și astfel, între naștere și moarte,
El își clădește visuri pe abis,
Uitând că poartă-n sine, ca o carte,
Întregul adevărului înscris.

Când însă tace marea frământare
Și mintea-și pierde-al gândurilor roi,
Se naște-n el o tainică chemare
Ce-l rupe lin din lumea de nevoi.

Atunci, ca-n vis, se-ntoarce către sine
Și vede, pentru întâia oară, clar,
Că tot ce-a fost risipă și suspine
Era doar umbra unui adevăr.

Și-n liniștea aceea fără margini,
Unde nici timpul nu mai știe-a fi,
Se-arată-n el izvoare de imagini
Ce nu se nasc, dar nici nu vor muri.

Acolo nu-i nici dor, nici suferință,
Nici rost al lumii, nici al ei sfârșit,
Ci doar o nesfârșită conștiință
Ce-n sine însăși s-a desăvârșit.

Și-atunci pricepe omul, prea târziu,
Că nu-n afară-i cheia mântuirii,
Ci-n focul tainic, veșnic și pustiu,
Ascuns în miezul mut al firii.

Nu ești nici lut, nici umbră trecătoare,
Nici joc de valuri pe-un vremelnic drum,
Ci ești lumină fără de hotare
Ce s-a uitat pe sine-acum.

Fiți dar lumină vouă înșivă,
Nu ca un gând, ci ca o existență,
Căci tot ce-i veșnic nu se dă din afară,
Ci se trezește-n propria-i prezență.

Și când se stinge ultima părere,
Și cade vălul lumii, rând pe rând,
Rămâne doar eterna reîntoarcere –
Lumină dintru sine, fără gând.

Autor: Arpád Toth (n.1962, Săcele)
© 2026 Arpád Toth – toate drepturile rezervate