E totul cubic.
Și ce poet e cel ce scrie-n sticlă;
Ce demoni s-au jucat cu infinitul?
Abia am început și totuși e sfârșitul!

Drumuri înnodate-n glezne,
Pași ce nu vor a păși,
Ca fierul încins pe piele,
Sunt doar un număr ce-l deții!

Mă tot întreb în casa-mi cu chirie,
De ce se scurg imagini din tablouri?
De mucegai culorile se-anină,
Și caut uși prin umbre și ecouri.

Și toate-s nenumărate,
Și certurile-s impare,
În gâlceava asta democratică
Nu te despărți fără vânătaie,
Și arzi în propria-ți văpaie.

Te știu, după mirosul de țigară,
Dar tu apeși butoane
Ce din cămașa ta mă spală,
Dar printre recile broboane,
Să știi, sunt rana de la tâmple,
Doare.

Ne întâlnim adesea la cafea,
Tu la masă, eu pe canapea,
S-a dărâmat tot ce a fost zidit,
Și tot trăiesc în locul ce-am murit!

Îți bate schizofrenic inima-ți modernă,
Minutele s-au contopit cu lacrima în pernă,
Cu selfie-uri râncede-n iPhone,
Eu mă-ntreb: tu mai ești om?

Au rămas și strugurii necopți în vie,
Anotimpurile sunt toate-o junglă,
E doar o altă agonie, îmbrățișarea,
Iar eu când plec,
Sunt doar un număr ce-l deții!

Ne bat îngerii negri la poartă,
Ne cântă cucuveaua sorții,
Șchiopătăm, mai împărțim probleme,
Așa convețuiesc vii cu morții.

Și au murit și stelele-ntre stele,
Dar tu mă stăpânești ca un vampir,
Timpul nostru-ntre zidurile crăpate geme,
Iar eu când plec, totuși mai vin.