Te marchează o atitudine.
Privești cu ochii și nu zici nimic,
nu poți face nimic.

Încerci să îndrepți,
să nu dai cu ciocanul mai adânc în cui,
ca să nu creezi o rană.

Când scoți cuiul,
rana devine sângerândă,
plină de suferință și neîngăduință,
plină de idei —
poate adevărate,
poate nespuse,
care devin doar șoapte.

Dar când nu mai suporți,
începi să explodezi,
și temperamentul
nu-l mai ancorezi.

Și poate că nu e vina ta.
că unele cuie
nu trebuiau bătute niciodată.

Și poate că într-o zi
vei lăsa încet, fără grabă,
tot ce nu e al tău să se desprindă,
vei elibera din tine greutățile
care nu ți se potrivesc,
și nu vei mai purta cuiele altora
în carnea ta obosită.