Nu-i moarte unde dragostea respiră,
Nici întuneric sub un „te iubesc”,
Căci haosul, prin muzica din liră,
Capătă sens și chip dumnezeiesc.

Înțeleg totul — floare, cer și vânt,
Căci te iubesc și viața-i doar atât:
O rază-nscrisă aurit pe-un sfânt pământ,
Ce-a învins absurdul cel mai amărât.

Și chiar de trupul e un ciob de lut,
Iar timpul curge aspru, ca o vină,
Iubirea-i tot ce-am fost și-am cunoscut:
Puterea de-a schimba țărâna în lumină.

Camelia Oprița, Roma, Volumul Insomniei În Alb Negru