Mă bate vântul, ca pe-o pădure,
mă petrec gânduri înalte, ca prin frunze,
mă trec pe rând: muguri, flori și păsări-secure,
și doar nebunia mă mai închină, luminii, cu scuze.


Mă toarnă, rece, pe vară, ploaia-n pahare,
mă liniștește cu jocuri de-o clipă,
mă soarbe lumea aceasta în pofta gurii barbare,
și, în genere, viața îmi pare așa o risipă...
Mă, Domnule
și tu, mă, omule,
mă...!