Naos umbletelor noastre,
al uitărilor de aștri,
al purtărilor de vânt —

nu mai sunt… și nu mai este
între noi un cap de pod,

cu catargul lui cu tot;
este ros de mii de carii,
părți din noile comori,
ale zeilor cadouri,
ale cărnii frământări.
Un fronton fără coloane,
un ponton format din oase.

Bate vântul… și împinge
chivotul pe marea mea.

Iar cărările din gene
se destramă-n vânt amar,
parcă timpul, obosit,
își leapădă ultimul har.

Ape repezi… ape grele —
vin și cer, și smulg, și frâng,
poartă chipuri prin adâncuri
ce se-nnăbușă plângând.

Alb, în vânt se zbate gândul
că la tine am să-ajung;
cine știe cum va fi
chipul meu și chipul tău?

Ape repezi… ape grele
se îmblânzesc încet, tăcut —
căci oricât m-ar duce marea,
tot la tine am s-ajung.