Și trece anul, vremea-i schimbătoare,
Iar anotimpurile vin pe rând.
Și tot odată sufletul mă doare
Când mă gândesc că am trecut răbdând,
Cu ochii-nchiși, cu plânset și strigând
În toate părțile după salvare,
Dar ajutorul nimeni nu îl are.

Trecură șase veri, multe apusuri,
Și multe nopți în care m-am gândit
Că nu există alb, doar compromisuri
Că lipsa negrului e gol de pipăit,
Și mă pierdeam intenționat în visuri,
Căci realitatea-i cruntă de trăit.

De șase ori și toamna se arată,
Vestind sfârșitul albului puțin.
Dar nu ziceam eu ferm că niciodată
Nu e palpabil golul din suspin?
Și totuși parcă am sperat puțin...

Trecură șase ierni necruțătoare,
Și ele buimăcite, nu știau
Că -n cap la mine capătă amploare
Același gând pe care nu îl vreau:
Ca punctul Nemo sunt față de soare...

Și șase primăveri trebuiau să treacă,
Și-un singur sentiment le definea:
E despărțirea, boala ce atacă
Pe cei ce se expun chiar și oleacă
La așteptări, speranțe... Ce absurd!

Și ce ziceam? Că amintirea doare.
Că vremea scutură buchetul meu.
Petale împrejur și pe picioare,
Și nu-mi dau seama până nu-s și eu
Legată în aceeași grea strânsoare.