Când cerul soarbe din apa oceanului
Îi cresc norii cu care acoperă lumina
Iar gura lui, plină, devine o mare.

Cu cât bea mai mult din întinderea apei
Adâncul din carne îi înflorește.

Și cu cât soarbe înaltul golește
În fiecare orizont în care
Pe sine se adâncește.

Ființa apei pe care o bea îi este trăire,
Clipă ce-și caută locul ei în murire
Unde ceea ce își adună devine
Crăpătură de strălucire.

Asemenea lui
Sorb din paharul de vin
Ca dintr-un ocean o mare.

Și,
Cu fiecare sorbire devin
Izvor ce-și golește din gol
Golul altor goliri imaginare.