Atelier Literar

Mi-am închipuit că există o limbă în care îngerii și-au închipuit că vorbesc cu Dumnezeu și mi-am dorit să înveți să o vorbești ca ei. Atunci mi-am adunat cuvintele moștenite și ți le-am lăsat

Tu îmi ești ultimul vers pe care îl scriu cu cerneala din gene. Restul e dor.

Căci singur ca anul acesta ca anul trecut și ca de când sunt n-am fost niciodată dar singurătatea mea cea de toate zilele dă-mi-o mie Doamne și astăzi dar nu mă du în ispita singurătății

Eseurile filosofice și lingvistice, reunite sub titlul „Manifestarea de sine. Interfața dintre lumea așa cum este și cum ne apare”, autor, Clara Emilia Dolcu, au apărut la Editura Junimea. Versiunea

te rog nu-mi spune că te-am uitat pe banca de lângă izvorul numărul șapte picăturile sapă în lemnul vechi ca o absență la margine de seară te rog nu-mi spune cât de romantic plouă timid

mă conduci elegant spre ieșirea din sfera atonă a absențelor îndelungate ești aici dintotdeauna te-am răvășit de multe ori plecând din joc te-am și contrariat poate când mă detașam de gesturile tale

Am învățat târziu arta de a respira sub apă — când orașul ardea pe dinăuntru și fiecare stradă era o venă deschisă. Am învățat cu plămânii plini de tăcere, cu pieptul în menghina zilei ce vine, cu

Ocazional, organizez sesiuni de lecturi publice la mine acasă, pe str. I.L. Caragiale, nr. 17 Doar eu recit, se înțelege Auditoriul meu este alcătuit din persoane grase, cu chelie și număr la

niciun strop de foame sau iubire pe străzi hingherii, mamă au luat tot hingherii insomnia ca o orhidee uriașă moartea mă privește cu gura deschisă și îmi lipsești din vise îmi lipsești până și din

cu pletele în vânt scăldată de apele mării translucide merg și citesc frazele unui anotimp plenar vara se desface în fire de agată înflorată căldura se însuflețește la ore stilizate acoperite de

fiecare locuia în alt timp și în alt loc & mă întrebam te întrebai cât va mai dura ploaia persienelor luminându-ne noaptea și singurătățile pe cerul cu meteoriți & pe stadioanele cu valuri

Rupe-i colții cu care sfâșie! Scoate-i dinții cariați din gură! Lasă-l să muște din nou! Numai astfel ai să descoperi Cât de mult își dorește, Cât de mult îi plac Sânii cu lapte, Plini de viață Și

cum se iubește lumina când lasă fluturilor zborul iar celuilalt sub alte mâini vioara unei minuni fără să cer, fără să număr câte dimineți au rămas între noi, ca pe o rugăciune. uneori îmi părea

fericirea sare şotronul iar copilul acesta neastâmpãrat din inimã încã ar mai face tumbe prin zãpadã mã dau cu el odatã peste cap şi din flori albe vindec întrebarea oricum nimeni nu mã mai poate

am constatat, surprins, că umblase cineva, crezând că-i dulceață, la borcanul cu melancolii; mi-am imaginat ce față a făcut când a dat de amar, cât a înjurat cu sete, câtă apă a băut după

nu mai scriu mi-e a lehamite să-mi pun gândurile în litere și să mă expun lăsându-le citite pe meridianele lumii și de nesăbuiți și proști care de o vreme se înmulțesc precum corbii la hoit ei

fiecare notă a vântului este scrisă pe mantia verii efluvii de dor și acante cu parfum de mare sfere de lumină care împânzesc fibrele orizontului aer dulce care cade în fântâni răcoroase toate cântă

în codul de bare, un lob își citește sângele. am împrumutat scheletul de gheață biților de foc. secunda, o magmă de pixeli intr-o privire de brici. cerul meu nu-i decât o bandă cu lățimi de

te-am ridicat, demult, când umbra se odihnea cum o regină de monede obosită de atâta singurătate aşternută ca un giulgiu rebel peste poamele neculese din iarba grasă (crescută din mândrie, laşităţi,

vino cu mine în această leprozerie unde năuci stingheri cu sufletul descărnat măsoară diminețile și le transformă în desene tehnice vom scrie atent cotele pe hârtie de calc fiecare vocală va