Pe un drum bătut de gânduri, un drumeț mergea abătut,
Când în cale, dintr-o dată, un copac a apărut.
Nu avea doar frunze-n ramuri, nici doar floare de cais,
Ci purta în el întreaga lume-n starea ei de vis.

„Cine ești?” întrebă omul, tremurând de curiozitate.
Iar Copacul se plecă, plin de blândă maiestate:
— „Sunt cel care stă de veghe când ești singur și zdrobit,
Sunt Arborele ce vede sufletul tău obosit.

Cine gustă din lucirea fructului ce-l țin pe ram,
Va cunoaște marea taină din al Dragostei balsam.
Nu poți trăi doar cu gândul, măcinându-te-n zadar,
Pierzând părți din tine-n noapte, în al umbrei lung amar.”

Ispitit de marea rază, omul gustă rodul sfânt
Și simți cum înțelepciunea îl ridică de pământ.
Vedea totul prin lumină, cu o inimă ce bate
În acord cu armonia, peste lumi și peste toate.

Mergând el mai sus, pe munte, întâlni un om rănit:
— „Sunt atât de singur, Doamne, și de viață hăituit!”
Drumețul scoase din traistă fructul de lumină pur:
— „Gustă! Nu iubi pustiul, nici tristețea din jur!

În numele sfintei iubiri, ești de Ceruri legat,
Prin dragoste, omul e veșnic, e binecuvântat!”
Apoi, un alt biet sărman, cerșind ajutor la drum,
Primi și el o fărâmă din cereștile fărâm...

— „Doar atât îmi dai?” strigă el, cu un chip întunecat.
Dar drumețul îi răspunse, blând și neînfricoșat:
— „E cel mai de preț tezaur, este tot ce am pe lume,
Fără el, ești doar o umbră rătăcind fără de nume!

Tu, însinguratule, nu lași viața să existe,
Închizând porțile minții sub ideile tale triste!
Puterea ce zace-n tine e o flacără de soare,
Lumina ce dă iubire și-ți ține sufletul sub floare!”

Această poveste este o parabolă a generozității spirituale, unde iubirea nu este un bun care se consumă, ci unul care se multiplică prin dăruire.

Camelia Opriţa