Negru și pur ca lemn de icoană de sfinți
privesc cum oamenii și-ascut săbiile lor,
să mă apăr mă ascund după norii cărunți
si nu știu ce sa fac: să dorm ori să mor.

Mă zbat nepăsător ca iarba-n urgie
sunt indecis de să-mi fie frică sau calm
să înfrunt peste munți a pleoapei stihie,
sau să mă resemnez în acorduri de psalm.

Cerul bocește cu lacrimi uscate
nu poate dezerta și-n joc să apună,
mă invelesc în pământ prin locuri arate
ațipesc și dorm până goarna răsună.

Dar poarta cea alba se prinde cu alte
cântări și mă lasă-n uitare
iar inima incepe printre brazde să-mi salte
deși descompus în adâncuri de sare.