La casa mea,
nu mare, nu frumoasă,
dar plină de respirațiile noastre.

Dimineața intra prin ferestre cu o lumină roșiatică, de la atât de multă dragoste,
și care nu știa încă pe cine va pierde.

Podeaua scârțâia obosită sub pașii noștri
ca ai unui animal bătrân care ține minte fiecare junghi.

La casa mea, dorința s-a spart în bucăți de vise
și nimeni nu le-a strâns înapoi într-un buchet.

Au rămas în aerul greu de cafea de dimineață,
în reflexia cuțitului cu care tăiam merele încet,
în râsul nostru cu care sufocam aerul,
în promisiuni pe care nimeni nu le-a ținut.

Pe atunci eram mai mulți – mai puțini decât nisipul mării.
Dar mai mulți și fericiți.
Mai vii.
Mai aproape.

Camerele erau mici, dar universul încăpea în ele.

Credeam că timpul stă pe loc când râdeam suficient de tare.
Dar timpul se mută din oameni în obiecte, și din obiecte în amintiri.

În masa care ne-a suportat coatele, până când picioarele treptat i-au cedat.

În pereții care ne-au auzit vocile – fiecare înjurătură, fiecare sărut de noapte bună, fiecare geamăt de plăcere.

În ferestrele care au văzut cum plecăm unul câte unul,
până când și ele s-au umbrit de la atâta praf.

Apoi a venit ziua aceea.
Aveam cincisprezece ani.
Drumul era lung și mirosea a helenium și frică.

Casa rămăsese în spate ca un animal cald, gudurându-se,
fără să știe că urmează să fie părăsit în fiecare iarnă.

Tata stătea la poartă.
Poarta aceea era marginea lumii.

Nu a spus mare lucru.
Doar s-a uitat la mine. Lung.
Atât de lung încât, uneori, cred că privirea lui încă nu s-a terminat.

Aerul tremura între noi ca o peliculă veche de film
pe care cineva urma să o ardă.

Am pornit, și când m-am uitat înapoi, el era tot acolo,
mic, nemișcat, ca o statuie dintr-un timp care nu mai vine.

Nu știam atunci că lumina din ochii lui se va retrage încet din lume,
ca orice altă stea căzătoare,
că într-o zi va începe să caute lucrurile cu mâinile,
și că, cu acea imagine, va rămâne pe veci,
că vocea mea va deveni pentru el o formă de lumină.

Drumul pe care am plecat
încă trece prin mine ca o peliculă care rulează fără oprire.
Și, uneori, când închid ochii,
văd din nou scena:
Casa.
Poarta.
Tata.
Și băiatul acela de cincisprezece ani,
care pleacă crezând că lumea începe acolo,
fără să știe că acasă va rămâne mereu
în privirea aceluiași om, care nu l-a oprit, dar nu l-a lăsat niciodată să dispară.

La casa mea, tatăl meu încă stă la poartă
în lumina care pleacă.