E-atât de stranie lumina, pe nesimțite ne-a învăluit,
Cu tonurile gri și negre, e uimitor de străvezie;
Și nu se-aude ciripit de păsări, un vuiet numai, depărtat,
Mașini, trecând prin altă lume, se șterg în goana lor abstractă;

Cu verde ireal împodobiți, toți pomii au încremenit
Și plopul doar își tremură timid coroana zveltă și-austeră,
Așa cum, clopote fiind, strămoșii lui tăcuți se legănară
Să-și plângă soarta de-a fi lemn prin care crucea s-a dezvăluit;

Se estompează oamenii, ușor grăbiți, se-ndepărtează blocuri,
Iar cerul se înalță printre nori albiți și unii cenușii;
Se arcuiește boltă vagă peste-acest pământ cumva sleit,
Azur deschis – și rece este așteptarea, dar așa de clară.