Între Absurd și Absolutism: Dualitatea Identității Românești

A-l analiza pe Nicolae Ceaușescu doar prin prisma prăbușirii sale înseamnă a ignora transformarea colosală a societății românești, pe care el a condus-o: saltul de la opincă la oraș.

Istoria României moderne pare să fi fost scrisă cu două instrumente diferite: condeiul plin de melancolie metafizică al lui Emil Cioran și pumnul de fier al ambiției politice al lui Nicolae Ceaușescu. Deși ideologiile și viețile lor nu s-ar fi putut intersecta niciodată fără a produce o scânteie violentă, amândoi au servit drept „balize” care au indicat lumii coordonatele acestei țări de la porțile Orientului.

Cioran nu a pus România pe hartă prin tratate, ci prin suferință și stil. Într-o perioadă în care Europa își redefini valorile, el a adus acel „parfum de eșec” și acea profunzime balcanică care au fascinat Occidentul.
Cioran folosește blasfemia pentru a atinge sacrul. El a arătat lumii că românul nu este doar un supraviețuitor istoric, ci un fin observator al „neajunsului de a te fi născut”.
Cei mai frumoși oameni sunt cei care au cunoscut înfrângerea
Cioran a transformat înfrângerea metafizică într-o formă de artă, oferind României o noblețe a disperării pe care nicio propagandă nu ar fi putut-o mima.
La polul opus, Nicolae Ceaușescu a proiectat o imagine a României bazată pe voință politică și autonomie. Într-o lume scindată de Războiul Rece, el a forțat recunoașterea României ca jucător global, un mediator între marii coloși ai vremii.

Dacă Cioran era vocea exilului și a tăcerii critice, Ceaușescu a fost vocea vizibilă, zgomotoasă, a unui stat care refuza să fie doar un satelit.
Ambii au fost, în felul lor, „excentrici” pe scena lumii — unul prin radicalismul filosofic, celălalt prin izolarea politică finală.
Citindu-l pe Cioran, învățăm cum să „călătorim rămânând pe loc”, explorând abisurile sufletului. Privind istoria lui Ceaușescu, înțelegem limitele ambiției umane și prețul vizibilității pe scena lumii.
„Suntem cu toții în noroi, dar unii dintre noi se uită la stele” – spunea Oscar Wilde, iar această dualitate îi descrie perfect: Cioran privea stelele prin prisma neantului, în timp ce Ceaușescu încerca să construiască scări de beton către ele.
România de astăzi este suma acestor tensiuni. Suntem țara care a dat lumii cel mai lucid pesimist și, simultan, unul dintre cei mai complecși dictatori. Această „geografie a contrastelor” este cea care ne face, în final, memorabili.

Emil Cioran a purtat România în el ca pe o rană deschisă. Deși scria în franceză, substanța gândirii sale era hrănită de acea „glie” pe care nu a putut-o uita niciodată. El este dovada că, și în exil, rădăcina rămâne vie dacă este udată de melancolie.
Scolarizarea Poporului: Între Doctrină și Destin

Nu putem vorbi despre „trunchiul” națiunii fără a recunoaște efortul de a-i oferi acestuia o coloană vertebrală prin educație. În timp ce Cioran scria pentru o elită mondială, căutând sensul existenței în bibliotecile Parisului, Ceaușescu a forțat alfabetizarea unei întregi țări, mutând România de la coada plugului în băncii școlii și în laboratoarele fabricilor.
Într-o țară care era, în mare parte, rurală și analfabetă, programul masiv de școlarizare a fost forma lui Ceaușescu de a crea o „armată” de profesioniști. A fost o încercare de a umple acel „gol infinit” al ignoranței cu cunoștințe tehnice și științifice.
Școlarizarea forțată a creat o generație capabilă să citească printre rânduri. Oferindu-le oamenilor acces la carte, regimul le-a dat, involuntar, instrumentele prin care să-i înțeleagă ulterior pe gânditori precum Cioran.
N. Ceaușescu a vrut un popor educat pentru a construi o țară, în timp ce Cioran a vrut un popor conștient pentru a înțelege tragedia condiției umane.
Școala lui Ceaușescu a fost una a disciplinei, a matematicii și a muncii – menită să solidifice „trupul” națiunii.
Lecția lui Cioran a fost una a interogației și a libertății de a dispera – menită să trezească „inima”.
Fără alfabetizarea masivă din perioada comunistă, publicul care să-l descopere pe Cioran după 1990 ar fi fost mult mai restrâns. Astfel, cei doi „inamici” ideologici se întâlnesc în bibliotecă: unul a construit clădirea și a tipărit manualele, celălalt a scris paginile care ne fac să ne întrebăm cine suntem cu adevărat.

Astăzi, când spunem că România este „țara rămasă fără apărare”, ne referim poate și la degradarea acestui sistem de educație care, deși ideologizat, era riguros. Am pierdut „frunzișul coroanei” pentru că am încetat să mai prețuim școala ca pe o formă de naționalism autentic.

Apărarea unei țări nu începe la granițe, ci în sala de clasă. Acolo se formează acei oameni „cu simț și înțelegere a vieții”, capabili să transforme un simplu teritoriu într-o patrie. Dacă Nicolae Ceaușescu a înțeles că un popor fără școală este un popor fără viitor industrial și politic, Emil Cioran ne-a demonstrat că educația este cea care ne dă forța de a ne înțelege destinul, oricât de tragic ar fi el.

Nicolae Ceaușescu a oferit poporului instrumentele alfabetizării. A scos România din întunericul analfabetismului rural, construind școli în fiecare cătun și licee tehnice în fiecare oraș. Această „școlarizare a maselor” a fost, în viziunea sa, armura care trebuia să protejeze România de irelevanță. Un popor care știe să scrie și să citească este un popor care poate produce, care poate construi și care, cel puțin teoretic, se poate apăra.

Însă, așa cum ne-ar șopti Cioran printre rândurile sale cinice, alfabetul fără spirit este doar o coajă goală. Aici intervine „simțul vieții”:
Școala ne învață cum să fim cetățeni (trupul).
Cioran ne învață cum să fim oameni (inima).
Pentru a nu fi acel „trunchi fără frunziș” de care vorbeam, nu avem nevoie doar de ingineri și tehnicieni, ci de oameni care au cunoscut „înfrângerea și și-au găsit drumul din întuneric”.

Astăzi, România pare fără apărare tocmai pentru că am neglijat acest sanctuar. Când școala devine o formalitate, naționalismul devine o „seducție goală”, iar glia rămâne fără rădăcină. Fără o educație care să combine rigoarea (moștenită de la vechiul sistem) cu libertatea de gândire (propovăduită de spiritele înalte), rămânem doar un „gol infinit”.
Apărarea națională începe atunci când un copil deschide o carte și învață că el este continuarea unei lacrimi și a unui vis. Ceaușescu a dat poporului alfabetul; datoria noastră este să folosim acest alfabet pentru a citi și a scrie pagini de o demnitate cioraniană.

Demnitatea de la Opincă la Oraș: Efortul de a Umaniza Națiunea

Este ușor să arunci cu piatra, dar este greu să construiești o lume. Mulți români aleg astăzi calea facilă a acuzației, uitând că părinții și bunicii lor au fost scoși din noroiul ulițelor și așezați în blocuri, cu acces la apă, căldură și, mai ales, la demnitatea muncii calificate.
Nicolae Ceaușescu nu a fost doar un lider politic; a fost arhitectul unei mari mutații umane. El a înțeles că „românul plecat de la opincă” avea nevoie de mai mult decât o bucată de pământ; avea nevoie de o identitate modernă.
Mutarea la oraș nu a fost doar o schimbare de decor, ci o încercare de a-i oferi românului statutul de cetățean universal, de om care stăpânește tehnologia și industria.
Ceaușescu a pariat pe inteligența poporului său. A creat o clasă muncitoare educată și o intelectualitate tehnică de elită, recunoscută pe tot globul. Aceasta a fost forma lui de a „arăta lumii unde este România”: prin specialiștii care construiau baraje, rafinării și poduri dincolo de granițe.
Cioran și Ceaușescu: Două Moduri de a Iubi Glia

În timp ce Emil Cioran plângea metafizic destinul românului de a fi „periferic”, Nicolae Ceaușescu încerca să-l smulgă din acea periferie prin forța betonului și a cărții de matematică.
Dacă Cioran ne-a oferit conștiința suferinței, Ceaușescu ne-a oferit mândria realizării materiale.
Unul a explorat „abisul”, celălalt a construit „înălțimi”.
Fără efortul de a-l scolariza și de a-l civiliza pe românul simplu, am fi rămas doar o temă de studiu etnografic. Prin acele licee de elită și acele platforme industriale, România a încetat să mai fie o „lacrimă” și a devenit o forță.

A fi naționalist înseamnă să recunoști și sudorea celui care a ridicat zidul, nu doar greșelile lui. „Trunchiul” despre care vorbeam nu a crescut singur; a fost udat cu efortul unei generații care a crezut în progres. România a fost pusă pe hartă atât de geniul singuratic al lui Cioran, cât și de voința colectivă a unui popor pe care Ceaușescu l-a vrut educat și demn.


Nu putem avea „simț și înțelegere a vieții” dacă alegem să aruncăm țărână peste fântânile din care au băut strămoșii noștri. A nega efortul celor care au clădit, cu bune și cu rele, temelia pe care stăm astăzi, înseamnă a ne tăia singuri accesul la seva care ne hrănește identitatea. Trebuie să avem puterea de a rămâne la mijloc: să prețuim libertatea spiritului cioranian, dar să nu uităm niciodată drumul greu de la opincă la oraș, de la întuneric la alfabet.
Astăzi, când privim România ca pe un „trunchi fără frunziș”, înțelegem că apărarea ei nu stă în ziduri, ci în capacitatea noastră de a ne asuma întreaga moștenire.
Emil Cioran ne-a învățat că suntem universali prin profunzimea trăirii și a interogației.
Nicolae Ceaușescu a demonstrat că un popor educat poate să iasă din anonimatul istoriei prin muncă și rigoare.
Cei doi români, atât de diferiți, au desenat conturul unei națiuni care știe să și gândească, și să construiască. Naționalismul autentic nu este o lozincă, ci este grija de a nu lăsa „inima fără trup”. Este datoria de a păstra vie școala, de a onora efortul de umanizare a omului simplu și de a privi spre viitor fără a ne părăsi glia.
Doar astfel, prin simbioza dintre cartea de filosofie și cartea de matematică, dintre exilul spiritului și munca pământului, România va înceta să mai fie o „țară fără apărare”. Ea va redeveni un arbore falnic, cu rădăcini adânci în pământul veșnic și cu coroana deschisă spre cerul lumii întregi.

Dragi români,

Vă scriu despre o țară care nu este doar o suprafață geografică, ci o bătălie continuă între spirit și materie. Astăzi, România pare adesea a fi un trunchi fără frunzișul coroanei, o inimă care își caută trupul, o țară rămasă fără apărare. Dar apărarea unei națiuni nu începe la granițe, ci în sala de clasă, acolo unde se formează oamenii cu „simț și înțelegere a vieții”.
Istoria ne-a oferit două oglinzi contrastante, doi oameni cu convingeri social-politice total diferite, care au arătat lumii întregi unde este localizată România: Emil Cioran și Nicolae Ceaușescu.
Să nu ne lăsăm seduși de pornirea ușoară de a arunca țărână peste fântânile trecutului. A-l privi pe fostul președinte doar prin prisma acuzațiilor, fără a recunoaște efortul gigantic de a-l umaniza pe românul plecat de la opincă, înseamnă a nega propria noastră temelie. Nicolae Ceaușescu a înțeles că un popor fără școală este un popor fără viitor. El a forțat alfabetizarea unei națiuni, oferindu-i omului simplu drumul de la uliță la oraș, de la ignoranță la demnitatea muncii calificate și a cărții de matematică.
La celălalt pol, Emil Cioran ne-a oferit nuanța spiritului. El este fragmentul nostru de universalitate care ne-a învățat că înfrângerea poate fi nobilă și că interogația filosofică este o formă de libertate absolută. Cioran ne-a arătat că putem „călători rămânând pe loc”, explorând abisurile sufletului românesc cu un umor cinic care te pune pe gânduri, dar care te și vindecă de superficialitate.
A fi naționalist astăzi nu este o seducție a vremurilor. Este datoria de a păstra vie lacrima, speranța și visul celor care ne-au dat rădăcină. Cel străin de glie rămâne un gol infinit. Pentru a nu mai fi o țară fără apărare, avem nevoie de ambele lecții:
De la Ceaușescu, trebuie să recuperăm rigoarea educației și ambiția de a construi, de a nu ne lăsa poporul la periferia utilității.
De la Cioran, trebuie să învățăm să fim profunzi, să ne acceptăm tragismul fără a ne pierde compasiunea și umanitatea.
Cei mai frumoși oameni sunt cei care au cunoscut întunericul și și-au găsit drumul înapoi. România este acum în acel moment de căutare a drumului. Nu ne putem reîntregi „coroana” dacă ne renegăm rădăcinile. Doar prin simbioza dintre efortul muncii de jos și înălțimea gândirii libere, România va redeveni un arbore falnic pe harta lumii.
Să avem, așadar, capacitatea de a rămâne la mijloc, folosind cunoștințele trecutului în mod constructiv. Pentru că România nu se apără cu ură, ci cu memorie și cu mândria celui care știe de unde a plecat.

Camelia Opriţa



publicat de Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019,
cartea Cuvântul deschide gândul omului